Prima mare cetate la care au ajuns cruciații în 1096 nu a fost Ierusalimul, ci Constantinopolul, care a reprezentat cheia pentru întemeierea, supraviețuirea și, în cele din urmă, eclipsa regatului cruciat.
Vreme de șapte sute de ani bizantinii au pus baza unui sistem de valori care a plasat Constantinopolul, și nu Roma sau Ierusalimul, în centrul lumii. Atitudinile împăraților lui au reflectat această superioritate și au condus la tensionarea relațiilor cu forțele cruciate în ceea ce privește strategia militară și diplomatică.
În același timp, bogățiile și sofisticarea marelui oraș au lăsat o puternică impresie în rândul cruciaților, care, în cele din urmă, a fost fatală pentru încercările de a reface unitatea creștină. În aprilie 1204, Cruciada a IV-a, condusă de dogele venețian Henrico Dandolo, a cucerit și a prădat Constantinopolul, anunțând sfârșitul unei dominații bizantine, aproape milenare, în Răsărit.
Împăratul ca autocrat al unei oikoumene creștine și metoda bizantină tradițională de a face față amenințărilor externe (titluri și onoruri, mită, daruri, manipulare, ambiguitate și viclenie) nu au mai putut domina negocierile cu cruciații creștini și papalitatea după reformele gregoriene.
Autor
Jonathan Harris revizitează istoria Bizanțului dintr-o perspectivă nouă și poate nu întâmplător extrem de actuală. Imperiul din răsăritul Europei a fost excepțional de longeviv.
Care să fie explicația? – se întreabă istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populații, de multe ori puternice și agresive, cu armate capabile să distrugă orice împotrivire. Și se pare că soluția salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dușmanilor în aliați și apoi integrarea lor în imperiu.
Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizanțului la University of London.